Sintetic si aleator

ce mi-a placut saptamana asta…

Oare e usor sa scrii despre dragoste?

O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Probabil tot de atatea ori am vrut sa scriu ceva legat de dragoste dar m-am oprit. M-am oprit pentru ca nu e usor sa scrii despre dragoste. Pentru ca atunci cand scriem despre dragoste scriem despre noi, despre trairile noastre, despre sentimentele si emotiile noastre, trecute sau prezente, dureroase sau placute.

Totusi m-am hotarat sa scriu ceva despre dragoste, ceva ce poate se va rezuma doar la acest text sau poate va continua in timp. Asa ca…

Luni seara, dupa o zi obositoare la birou, am mers sa joc fotbal cu cativa prieteni. De obicei jucam lunea dar eu nu merg constant pentru ca in ultima vreme activitatea principala in afara serviciului este pregatirea pentru asaltul final in cariera mea de student la psihologie.

Ca de obicei ma duc spre locatia respectiva folosind mijloacele de transport in comun. Asa ca am ajuns la metrou, mai precis la statia Unirii 1 unde asteptam sosirea trenului gandindu-ma la una alta. De obicei cand ma gandesc la tot felul de lucruri nu sunt foarte atent la lumea din jurul meu, dar de data asta ceva mi-a atras atentia. Pe peronul opus se afla un cuplu dragut de tineri. Ea era bruneta, cu o frumusete aparte, se simtea in largul ei si era foarte naturala. El era genul mai timid, putin stangaci si cu totul absorbit de ea. Nu cred ca aveau mai mult de 25 de ani iar dupa limbajul corpului, felul in care se priveau si se tineau de mina probabil ca erau la una din primele intalniri.

Pana aici nimic deosebit. Doar o scena draguta cu doi oameni indragostiti si prinsi fiecare poate in misterul celuilalt. Eu ma oprisem din gandit si pur si simplu ii priveam, atat sufleteste cat si din perspectiva unui probabil viitor psiholog. Nu-si vorbeau prea mult ci doar se priveau si se tineau de mana.

Dupa vreo doua minute a venit si trenul lor si ma asteptam sa se suie amandoi, tinandu-se mana, si sa plece in drumul lor, dar nu a fost asa. Trenul era doar pentru ea, iar el doar o condusese dorind parca sa intarzie momentul desprinderii din mana ei. Trenul s-a oprit, usile s-au deschis iar ea l-a sarutat de despartire si a urcat in metrou. Sincer ma asteptam sa-si caute un loc si sa se aseze dar nu a fost asa pentru ca a ramas in cadrul usii si a continuat sa-i zambeasca si sa-i transmita din priviri dragostea si emotiile ei. Usile s-au inchis dar poate ca un facut trenul nu a plecat imediat ci a mai zabovit la peron vreo doua minute. In aceste doua minute fata aceea frumoasa si calda a continuat sa stea in picioare, cu o mana lipita de geam, cu ochii larg deschisi, la fel ca si inima ei probabil, si i-a transmis lui in continuare priviri si saruturi pana ce trenul a plecat iar dragostea lor a mers la odihna poate pana a doua zi.

Nu stiu de ce am privit aceasta scena, dar ma bucur ca am facut-o pentru ca am simtit pentru cateva minute esenta dragostei, esenta emotiei, esenta noastra, tradusa in aceste mici gesturi pe care in timp uitam se le mai facem si uitam ca defapt ele ne definesc existenta.

Oare e usor sa scrii despre dragoste?

Leave a comment »

new year’s projection

Va doresc sa aveti o minte sanatoasa si sigur veti avea si un corp sanatos

Va doresc sa nu uitati sa iubiti, atat pe voi cat si pe cei dragi voua

Va doresc sa nu uitati sa aveti incredere in voi

Va doresc sa aveti parinti si bunici sanatosi si care inca sa se iubeasca

Va doresc sa nu uitati sa va puneti dorinte

Va doresc sa faceti din cand in cand o pauza, sau sa reduceti viteza si sa priviti natura

Va doresc sa faceti miscare pentru ca va va face bine in moduri pe care nici nu le ganditi

Va doresc sa cititi multe carti

Va doresc sa va faceti prieteni noi

Va doresc sa faceti un gest macar simbolic pentru cineva care are nevoie

Va doresc sa zambiti

La multi ani sanatosi si fericiti !!!

Leave a comment »

la revedere domn’ profesor

Astazi am pierdut un om mare, un dascal, o persoana minunata, un om pe care probabil nu l-am apreciat la adevarata lui valoare. Cred ca asa suntem noi oamenii construiti, sa simtim lipsa cuiva abia atunci cand persoana respectiva nu mai e printre noi.

Astazi am pierdut un profesor foarte apreciat, un profesor de la care puteam invata mai mult, un profesor care ne facea sa zambim la cursuri si care ne-a crescut stima de sine prin notele pe care ni le-a dat la examenele din acesti doi ani de facultate si care a stiut sa ne motiveze sa devenim mai buni.

Astazi am pierdut mai mult decat un profesor. Am pierdut o persoana cu care aveam o relatie putin mai puternica decat cea profesor – student. O sa-mi lipseasca telefoanele matinale pe care mi le dadea – asta abia acum realizez.

Am pierdut un om drag si toti vom duce lipsa de ceea ce insemna domnul profesor pentru fiecare dintre noi.

Multumim pentru tot ce ati facut pentru noi. Multumim pentru mostenirea pe care ati lasat-o in fiecare din noi. Multumim pentru cuvintele pline de spirit si spiritualitate.

LA REVEDERE DOMN’ PROFESOR

Leave a comment »

despre responsabilitate

 

In ziua de azi e foarte usor sa vorbesti despre animale si asa-zisele lor drepturi. E foarte usor sa vorbesti, cand a vorbi inseamna doar sa verbalizezi dar fara sa gandesti cu adevarat sau fara sa crezi cu adevarat in ceea ce spui.

De ani de zile suntem martori in permanenta la interminabile dispute legate de problema animalelor fara stapan in Romania, disputa ce i-a impartit pe conationalii nostrii in doua sau mai multe tabere. De la femeia de serviciu care face dimineata curat pe scara blocului si pana la asa-zisi politicieni, persoane publice pline de notorietate si dependente de aparitiile la tv, toti isi dau cu parerea despre ce ar trebui facut cu aceste animale, animale care sunt fara stapan pentru ca au fost abandonate de oameni, de noi. Peste tot in jurul nostru se vorbeste despre animale, ce-i drept mai mult despre caini si pisici. Se vorbeste mult si de cele mai multe ori fara rost, motiv pentru care personal nu mai urmaresc astfel de discutii in media, practic cu exceptia a catorva emisiuni televizate de cultura generala nu urmaresc mai nimic la televizor. Ceea ce este interesant este ca desi suntem  inconjurati (inca) de animale si ca de cele mai multe ori fac subiectul emisunilor, a documentarelor, sau a miilor sau zecilor de mii de postari pe site-urile de socializare, se vorbeste putin sau deloc despre un subiect care probabil este incomod – testarea produselor pe animale.

Prima data cand am auzit despre testarea produselor pe animale era la inceputul anilor 90 odata cu aparitia pe piata din Romania a multitudinii de produse de larg consum de provenienta vestica. Pe vremea aceea consideram ca aceasta testare e un lucru bun, ca un certificat de incredere a produsului pe care urma sa il cumpar. Sincer, atunci cand cumparam produse, mai ales de igiena personala sau cosmetice, nu citeam daca produsul a fost sau nu testat pe animale, dar in timp majoritatea produselor au ajuns sa aiba inscriptionat acest lucru pe ambalaj si la vedere si era destul de greu sa nu vezi, dar de constientizat ce inseamna asta oare constientizam? Bineinteles ca nu. Deasemenea nu mi-am pus niciodata intrebarea daca textul „testat pe animale” este o obligatie legala a producatorului sau o idee de marketing.

Dupa o perioada lunga in care pe toate produsele cosmetice gaseai aceasta precizare, a aparut o schimbare. Probabil ca sensibilizarea facuta de diferite organizatii care luptau pentru drepturile animalelor a reusit sa aiba efecte. Drept urmare aceasta inscriptie a inceput sa dispara de pe anumite produse, probabil pentru ca producatorii au fost obligati sau poate ca au simtit ca omiterea acestei inscriptii le va mari volumul de vanzari. Apoi producatorii au venit cu o idee geniala, si anume sa scrie pe produse „acest produs nu a fost testat pe animale”. Sa insemne oare ca producatorii au renuntat la testarea pe animale si folosesc solutii alternative sau pur si simplu este tot marketing?

Pro sau contra testarii pe animale? O intrebare nu prea grea. E usor sa te pozitionezi la stanga sau la dreapta in functie de felul in care privesti aceasta problema. Daca esti un activist sau un aparator al drepturilor animalelor sau pur si simplu un iubitor de animale atunci este lesne de inteles ca vei fi contra. Daca nu faci parte din categoriile de mai sus cel mai probabil vei fi pro, probabil gandind ca un produs testat pe animale este sigur si pentru tine, dar oare este? Suntem siguri ca ceea ce functioneaza pe animale functioneaza si pe oameni sau ca ceea ce nu face rau animalelor nu ne face nici noua? Eu personal nu cred in asa ceva. Mai mult decat atat, putem oare trece de bariera gandurilor legate doar de bunastarea proprie si putem oare trece catre empatie? Ne gandim oare cu adevarat ce inseamna testare pe animale? Probabil ca cei mai multi dintre noi nu o fac.

Cand eram putin mai tanar si mai putin receptiv la astfel de probleme si cu siguranta nu gandeam cu profunzimea de acum, credeam ca un produs testat pe animale inseamna ca unui catelus i se aplica pe labuta putina crema si daca nu il ustura sau nu i cade blana atunci totul e ok. Cand am inceput sa caut materiale si studii legate de acest subiect am ramas pur si simplu stupefiat de cruzimea unor astfel de teste si mi-a venit in minte intrebarea : cum de suntem in stare sa facem asa ceva unor animale? Uite ca suntem, doar suntem oameni si conducem lumea nu?

Parera mea este ca in ceea ce priveste testarea pe animale, sau generalizand, in tot ceea ce priveste interactiunea intre om si animal, intre om si planta, intre om si natura, nu trebuie sa fim nici pro nici contra ci trebuie sa fim pur si simplu responsabili, iar aceasta responsabilitate trebuie perceputa si insusita cu sens de grija. Noi oameni suntem responsabili de ceea ce se intampla in jurul nostru. Noi suntem cei ce trebuie sa aiba grija de natura, de plante de animale. A fi om nu inseamna sa te cateri pe ce mai inalta treapta a existentei si de acolo sa distrugi inconstient tot ce se afla sub tine sau langa tine doar ca sa-ti fie tie bine. A fi om inseamna ca dupa ce ai ajuns pe cea mai inalta treapta e bine sa te apleci, sau sa ingenunchezi si sa ajuti tot ceea cea misca sau nu misca in jurul tau.

Daca vreti un raspuns simplu la intrebarea pro sau contra testarii pe animale raspunsul meu este: contra. Nici nu poate fi altfel. Dar totusi prefer sa nu fiu nici pro nici contra ci sa fiu responsabil sa si am pe cat posbil grija de tot ceea ce ma inconjoara si sa transmit un mesaj producatorilor acestor bunuri : nu testati pe animale, nu chinuiti animale, renuntati la cruzime, cautati metode alternative, iar daca nu le gasiti incercati din nou.

Tot ceea ce este scris mai sus reprezinta o parerea pur personala si sper ca am reusit sa exprim in cuvinte macar o mica parte din gandurile mele legate de acest subiect.

 

Leave a comment »

eroi

Acum doua saptamani am fost in vizita la bunica mea. Trecuse mult de cand nu am mai vizitat-o, prea mult. Nu prea mai am rude in varsta pentru ca toti au plecat prea devreme, mai ales barbatii. Femeile au fost intotdeauna tari in neamul asta, mult mai tari decat sotii, fratii si din pacate, cateodata, chiar decat copii lor. Am ajuns acolo intamplator. Cu o zi inainte mi-am vizitat mama care mi-a spus ca merge in vizita la mama ei si atunci i-am spus ca mi-ar facea placere sa o conduc eu acolo si sa-mi mai vad bunica cu ocazia asta.

Am ajuns acolo pe la 11. Bunica mea sta intr-o casa veche, pe o strada veche, undeva in marginimea cartierului Militari. Cand am ajuns, gratarul era gata si masa pusa. Mi-am adus brusc aminte de vacantele petrecute acolo impreuna cu fratele si varul meu, vacante in care le-am scos peri albi bunicilor si in care zilele erau pur si simplu prea scurte pentru tot ce ne trecea prin cap sa facem. Bunica mea era neschimbata in ciuda varstei de 86 de ani. De fapt cred ca pentru mine bunica mea a incetat sa imbatraneasca la un moment dat. Impreuna cu bunica mea era si sora ei, matusa mea, care tocmai a implinit 84 de ani, si cumnata mamei mele, ceva mai tinerica. Toate trei erau mai vesele si mai pline de viata decat eram eu in ziua aia de Sambata.

Am terminat cu gatitul si ne-am asezat la masa. Intotdeauna la bunici masa este piesa centrala a familiei. Aceeasi masa la care am mancat trei mese pe zi de la 4 pana la 12 ani in vacantele de vara petrecute acolo. La masa a inceput distractia. Sincer, nu credeam ca am sa rad atat de mult la masa cu patru femei, doua de peste 80 da ani si doua de peste 60. Sora bunicii mele a dat tonul distractiei dupa prima cescuta de tuica fiarta, obligatorie la ele la masa. Dupa a treia cescuta deja radeam toti cu gura pana la urechi. Desi eu nu am baut nu puteam sa ma abtin pentru ca umorul lor era pe cat de simplu pe atat de autentic, mai ales cand bunica mea s-a dus in bucatarie sa-mi aduca mustar pentru mici si nu s-a mai intors timp de 5 minute. M-am dus dupa ea sa vad ce face si am gasit-o razand langa frigider. Cand am intrebat-o ce face mi-a raspuns cu lacrimi de ras in ochi ca nu-si aminteste de ce a venit in bucatarie.

Masa a continuat in aceeasi atmosfera, intretinuta si de sora bunicii mele care e mai sloboda la gura si stie toate prostiile din lume. Am incheiat cu burta plina si extrem de bine dispus. Atunci m-am intrebat de ce oare vin asa rar la oamenii astia. De ce, atunci cand am plecat spre ele, ma asteptam sa gasesc niste batrane plictisite si blazate. Cert e ca indiferent cat inaintam in varsta si cat de maturi devenim, mereu vor fi in viata si mai apoi in inimile noastre niste batranei simpatici carora le datoram atat de mult si le oferim atat de putin. Ei sunt eroii mei, poate si ai vostrii. Ei sunt oamenii care m-au crescut cand parintii mei treceau prin momente grele. De la ei am invatat respectul si bunul simt. Tot de la ei am invatat acum, ca si la batranete se poate rade cu lacrimi alaturi de copii si nepoti.

La un moment dat am intrebat-o pe bunica mea cu ce-si mai umple zilele. Mi-a spus : “ce sa fac mamaie, ma uit la televizor la champions league dar ma enerveaza astia de la steaua – au echipa buna dar stau prost in aparare”. Am ramas fara cuvinte.

Am petrecut acolo cateva ore, dar in acel interval m-am intors in timp 30 de ani si am retrait multe din momentele petrecute acolo, poate cele mai frumoase ale unei copilarii.

Le-am lasat in urma vazandu-le in oglinda facand cu mana, asa cum faceau si cand eram mici si ne luau parintii acasa. Atunci mi-am spus : oameni ca ei fac viata frumoasa, fac viata sa merite sa fie traita, sa te nasti, sa fii copil, sa cresti si sa cresti la randul tau copii, nepoti si apoi sa devii erou.

Leave a comment »

37

Suntem din nou in 12 ale lunii. Asta inseamna ca din multitudinea de ganduri care tranziteaza prin spirit si minte, cateva vor deveni cuvinte.

Maine implinesc 37 ani. Ce mai varsta. Cand eram copil ma gandeam tot timpul la cum va fi in anul 2000 si asta ma facea sa ma gandesc cum voi fi eu la 24 ani. Acum am (aproape) 37.

E o varsta frumoasa, probabil ca varsta la care a ajuns fiecare dintre noi e cea mai frumoasa, sau o facem sa fie cea mai frumoasa. Eu cred ca anii astia sunt cei mai frumosi, sunt anii pentru care merita sa traim si sa simtim din plin. 

Desi trecutul exista si va exista mereu in memorie, iar la viitor nu ne vom opri niciodata sa ne gandim, sa ni-l imaginam, sa-l modelam cu sau fara buna stiinta, eu nu ma mai gandesc foarte mult nici la trecut nici la viitor, ci doar la prezent. Vreau sa traiesc in prezent si sa-mi concentrez constientul pentru a deveni mai mult decat sunt, atat pentru mine cat si pentru cei din jurul meu.

Multi oameni in preajma zilei aniversare fac bilanturi, socoteli, isi pun dorinte. Nu vreau sa fac un bilant, nu e inca momentul. De fapt nu as vrea sa fie niciodata momentul dar asta e alta discutie. Socoteli nu fac, nu am de ce. Sunt genul de persoana “what you see is what you get”. Aproape… 🙂 Dorinte sunt multe dar prefer sa le iau in considerare doar pe cele realiste.

Toti ne dorim sa realizam ceva in viata, sa ne consideram impliniti, indiferent de ceea ce ne face sa ne simtim impliniti. Familie, copii, o casa, o masina, un job bun, un statut social care sa impuna respect. Sunt idealuri, nazuinte, tendinte –  e ceea ce ne motiveaza si ne alimenteaza motorul. Eu imi doresc sa las ceva umanitatii, nu omenirii. Sa aduc ceva folositor, ceva care sa insemne macar 0,001 in evolutia umanitatii. Si asta pentru ca la sfarsit, acolo unde se trage linie, singurul lucru care conteaza este umanitatea din noi.

Inca nu am 37 de ani, mai sunt 45 de minute pana atunci. O sa le savurez din plin.

Ne vedem tot aici pe 12 septembrie.

Noapte buna

Leave a comment »

doi ani mai tarziu…

Au trecut doi ani de cand viata mea s-a schimbat, si s-a schimbat mult. Eu nu m-am schimbat, dar am evoluat, putin, dar am evoluat. Sunt mai atent la lumea din jur, mai tolerant, am invatat sa ascult oamenii, am invatat sa vad oamenii si nu doar reflectia mea in ei. Se spune ca pentru a ajunge sa-ti fie bine, mai intai trebuie sa-ti fie rau. Nu e departe de adevar. Cu totii trecem in viata prin momente grele sau foarte grele. Pe cei mai puternici, pe cei care ajung sa se cunoasca, aceste momente ii intaresc, ii fac sa depaseasca granite, sa se dezvolte.

Acum doi ani mi-a fost rau, intr-un mod pe care nu-l stiusem pana atunci. Au fost clipe cand nu mai eram eu, bine ca mi-am dat seama de asta. Nu am capitulat si am ales sa ma lupt, sa ma lupt pentru a scapa de rau. Am luptat si am reusit, am trecut peste moment. Din pacate cei pe care ii stiam alaturi de mine nu au fost deloc alaturi. Nu-i urasc. Asa a fost sa fie. In schimb au fost aproape de mine niste oameni cu care abia ma cunosteam, oameni pe care ii judecasem gresit, oameni care fara niciun motiv au crezut in mine, pur si simplu au crezut, asa a am simtit eu. Tristetea si supararea au trecut, in timp, gradual. Cred ca a fost mai bine ca s-a intamplat asa. Sentimentele s-au estompat, ura a disparut, noptile nedormite s-au imputinat si aproximativ la vreo 3 luni distanta am inceput sa dorm din nou si sa ma pot odihni. Am intalnit oameni noi, unici si diferiti, oameni care m-au motivat sa schimb ceva, sa nu raman in loc. Acum stau si ma gandesc la acesti doi ani si ma bucur din tot sufletul ca acele lucruri, desi mi-au produs o suferinta grea, au existat. Am revenit cu picioarele pe pamant probabil atunci cand trebuia, pentru ca abia atunci am inceput sa inteleg ce sunt si ce se intampla cu mine.

Dupa ce mi-am revenit am reinceput sa citesc, de data asta lucruri mai serioase, despre psihic, despre om, despre cine suntem, de unde venim si incotro mergem, si mai ales de ce mergem in directia in care mergem. Pe vremea aia nici nu stiam prea bine ce e aia psihologie, pentru mine era un cuvant, o stiinta ca oricare alta. Am continuat sa citesc si am fost fascinat, pentru ca in multe privinte ma regaseam sau gandurile mele exprimau exact ce scrie in acele carti. Atunci am luat o hotarare. Am hotarat sa fac facultatea de psihologie. Am vrut sa invat mai multe despre mine si despre cei din jurul meu. Am vrut sa devin un om care ajuta oameni. II ajuta sa se cunoasca, sa se inteleaga, sa evolueze, sa se reinventeze.

La inceput a fost doar o idee, dar la cateva luni distanta m-am trezit la examenul de admitere in fata comisiei. Am fost natural, spontan si calm. Le-a placut asta. Am fost admis al 12 lea din 150 si asta a insemnat mult pentru mine. Mi-am dat seama ca pot mai mult, ca nu sunt chiar asa de simplu si comun cum credeam. Asa ca am pornit la drum, si ce mai drum a fost, desi e doar la inceput.

Cand scriu randurile astea, deja sesiunea s-a terminat de 3 saptamani. Am luat toate examenele cu note mari desi nu credeam ca voi fi in stare. Am trecut in anul II. M-am surprins pe mine si mi-am dat seama cat de putin ma cunosc. Anul I a fost extraordinar, chiar pot spune ca am invatat in doua semestre cat intr-o viata. Asta ma motiveaza sa continui si sa fiu si mai bun.

Doi ani mai tarziu mai uit in spate si zambesc. A fost greu dar a trecut. Am inceput lucruri noi pe toate planurile si ma uit cu incredere spre viitor. Acum stiu ca pot mai mult si ca vreau mai mult, si mai ales ca e posibil. Sunt mai calm, echilibrat, atent la tot ce e in jurul meu. Sunt mai treaz ca niciodata desi de obosit mai obosesc si eu :).

Vremurile grele trec, vremurile bune vin, trebuie doar sa deschideti ochii si sa priviti in directia lor. Credeti in voi, nu va dati batuti. Nu putem fi invinsi decat de noi insine.

 

Leave a comment »

complexitatea simplitatii

Motto:

„A trăi experiențele pe care viața ni le oferă este obligatoriu. A suferi din cauza lor, sau a ne bucura de ele, este opțional” – Matthieu Ricard.

Din cele mai vechi timpuri si pana in prezent, de la inceputurile umanitatii si pana in zilele pe care le traim acum, de la descoperirea primei unelte de piatra si pana la varful evolutiei super-tehnologiilor care par ca ne schimba viata, omul a cautat in permanenta ceva. Acest ceva este un termen abstract, poate si pentru ca nu realizam intotdeauna ceea ce cautam pana nu gasim pur si simplu acel ceva, acel ceva care odata gasit ne face sa strigam evrika! Si atunci cand strigam evrika, parca impulsul de a striga vine din adancul psihicului nostru, din inconstient.

Cu siguranta acest inconstient cu care ne nastem, indiferent ca sta la baza vietii noastre psihice asa cum spunea Sigmund Freud, sau ca este individual sau colectiv asa cum spunea Carl Gustav Jung, este ceva pus in interiorul nostru inca de la bun inceput si pe tot parcursul vietii noastre incearca sa ne conduca catre o finalitate, catre acel ceva pe care il cautam fiecare dintre noi.

Fiecare dintre noi este angrenat in acest proces al cautarii, desi ceea ce cautam poate fi diferit pentru ficare individ in parte, asa cum si felul in care cautam poate sa difere de la om la om, pentru ca, desi ne asemanam, suntem unici in felul nostru, unicitate care provine din procesul de individuare pe care toti il realizam.

Fiecare dintre noi poseda propria realitate subiectiva, si exista atatea realitati suibective, cati oameni exista pe pamant. Din punctul meu de vedere cautarea imbraca doua forme, o cautare la nivel material si o cautare la nivel spiritual. Cautarea materiala poate fi asociata cu dorinta de a avea ceva, de a acumula si probabil ca pentru anumite persoane nu are o finalitate, pentru ca nu se incheie niciodata, ramane in stadiul de cautare. Evident ca aceasta dorinta, aceasta necesitate de a avea porneste de varstele cele mai fragede, atunci cand incepem sa realizam ca existam. Putem face aici o analogie cu piramida trebuintelor realizata de Maslow. La baza acestei piramide situandu-se nevoile fiziologice si cele de securitate. Din pacate multi oameni care compun societatea de azi raman la nivelurile de jos ale acestei piramide. Pentru cei care acced la nivelurile superioare, cautarea incepe sa prinda un contur, sa se indrepte spre adevarata ei semnificatie, spre adevarata ei valoare, si sa treaca din plan material in plan spiritual.

Cautarile noastre, ale tuturor ar trebui sa fie convergente, iar punctul de convergenta sa se afle in aceasta zona, in zona spirituala, in zona moralitatii, a culturii, a inteligentei emotionale si in final a cunoasterii de sine. Acolo trebuie sa se incheie calatoria noastra in cautarea acelui ceva, si de ce nu, odata aceasta destinatie atinsa, sa ne deschida un nou drum, catre o noua cautare, catre un nivel superior celui precedent.

Drumul pe care il parcurgem in cautarea noastra, in atingerea telurilor proprii si personale, in apropierea de sine, se numeste viata. Viata este traseul pe care trebuie sa-l parcurgem, si este un traseu dificil, presarat cu zeci, sute sau poate mii de obstacole, care incearca sa ne demotiveze, sa ne duca in planul frustratiei, pe de o parte, si zone sau intervale de sprijin, de ajutor, sau bonusuri motivationale pe de alta parte. Acest drum poate fi perceput ca un drum simplu sau ca unul complex, complicat. Desi tendinta catre una din cele doua variante este egal accesibila pentru fiecare dintre noi, de cele mai multe ori reusim sa alegem constient sau inconstient varianta complicata. Cu alte cuvinte, ne complicam singuri existenta. Este o propozitie pe care o auzim in jurul nostru in permanenta, dar rar o constientizam. Incercam in permanenta sa atingem un obiectiv prin orice fel de modalitate, doar prin cea mai simpla nu, fara sa realizam ca acel obiectiv este tangibil si este chiar in fata noastra. Trebuie doar sa ne indreptam in diectia lui, pe o linie dreapta. Este ca si cum am incerca sa intram in propria noastra casa fara sa folosim usa de la intrare, ci prin orice alt mijloc, evident mult mai complicat.

Astfel viata inceputa si traseul asezat inaintea noastra, ne incepem calatoria. In timpul acestei calatorii vom face multe opriri, sau doar pauze, vom cunoaste o sumedenie de oameni si locuri, vom experimenta lucruri noi la tot pasul, vom invata ce sunt acelea trairi, ce sunt acelea sentimente, vom lega relatii si vom interactiona in permanenta si in ambele sensuri cu mediul inconjurator. Trairile pe care le vom experimenta pe parcursul vietii pot fi placute sau neplacute, ele ne pot influenta traseul in bine sau in rau, dar un singur lucru este cert : ele vor exista independent de vointa noastra.

Ceea ce este dependent de vointa noastra, de gandirea noastra, de capacitatile noastre cognitive, este  optiunea de a lasa aceste trairi sa ne afecteze intr-un sens sau in altul, pozitiv sau negativ. A vedea viata in alb si negru, in pozitiv sau negativ, in bun sau rau probabil constituie un concept absolutist. Cu totii ne dorim doar lucruri bune in viata. Vrem sa gandim pozitiv, sa vedem partea plina a paharului. Este usor sa te bucuri atunci cand ai motive sa te bucuri. Fiecare dintre noi vrem sa fim fericiti, desi fiecare da un inteles propriu conceptului de fericire. Unii sunt fericiti pentru ca se bucura si de cel mai mic eveniment cu conotatie pozitiva, altii sunt fericiti atunci cand ating sau experimenteaza placerea, iar altii sunt fericiti doar prin simpla absenta a nefericirii. Pe de alta parte, trairile negative, lucrurile neplacute, ne duc imediat in starea de suferinta, tristete, de suparare, de frustrare. Deci daca traim experiente pozitive,placute, automat avem o reflectie pozitiva, iar daca traim o experienta negativa, neplacuta, automat avem o reflectie negativa. Atunci unde este puterea de a alege?

Puterea de a alege porneste cu un ideal, cu constientizarea existentei unei finalitati. Trebuie sa credem in ceva si mergem in acea directie indiferent din ce directie sufla vantul. Daca vantul sufla din directia buna, atunci sa ne bucuram de acest lucru si sa savuram momentul prielnic pe care viata ni l-a oferit. Daca vantul sufla din directia opusa si incearca sa ne opreasca sau sa ne abata din drum, atunci trebuie sa stim sa manevram panzele corabiei noastre in asa fel incat acest vant potrivnic sa devina in scurt timp un aliat, chiar daca ne este greu sa acceptam ca acest lucru se poate intampla in realitate. Cu alte cuvinte, trebuie sa gasim resurse sa ne bucuram, sau macar sa nu ne intristam, de acele experiente negative pe care viata ni le ofera.

Atunci cand tinzi catre etajele superioare ale existentei, catre respectul de sine si respectul fata de ceilalti, catre increderea in sine si fata de ceilalti, catre moralitate, catre cultura, catre o viata lipsita de prejudecati, catre creativitate si spontaneitate, atunci tinzi catre fericire, atunci trairile pe care ti le ofera viata devin motive de bucurie, atunci fiecare pas in directia pe care mergem este facut cu hotarare, atunci bucuria poate deveni o constanta. Trebuie doar sa constientizam ca si experientele cu caracter negativ sau neplacut ne poarta tot inainte, tot catre directia in care dorim sa ne indreptam, la fel ca si experientele placute.

Pentru a ajunge la acest nivel de constientizare trebuie sa pastram o minte deschisa si o mentalitate deschisa. O mentalitate pozitiva, constructiva, o mentalitate de apropiere fata de oamenii din jurul nostru, fata de natura si mediul inconjurator, fata de orice aspect al vietii psihice umane care ne poate alimenta pozitiv propriul sistem energetico-informational.

Daca noi putem experimenta asa ceva, cu siguranta ca si cei de langa noi pot sa faca acelasi lucru. Daca noi ajungem sa credem in acest concept, atunci si cei de langa noi vor ajunge in timp sa creada la randul lor, ajungand sa se autoconvinga, fara sa fie nevoie sa fie convinsi sau conditionati.

Nu este usor sa realizam asa ceva, dar nici imposibil.

 

Leave a comment »

Gânduri și idei

Un blog de suflet